În ce crezi? Eu cred în oameni!

Tu crezi că Dumnezeu face oamenii să fie răi? Crezi că Dumnezeu te-a făcut pe tine să fii exact aşa cum eşti?

Eu zic că nu. Şi ştii bine că nu. Tu te-ai modelat după exemplul familial, mai târziu după anturaj, după vise şi aspiraţii, că ai devenit un sclav al viselor tale. Tu nu eşti liber. Ai trăit toată viaţa dorindu-ţi bani şi avere şi din nevoia de a te teme de cineva, de a da socoteală cuiva care este mai presus de toţi patronii şi şefii de pe lumea asta, tu te temi de Dumnezeu. Te temi de Binele absolut. Pentru că biblia spune că şi dracii se tem de Dumnezeu şi nu de Satana. Dar pe draci îi înţeleg, că ei sunt răi şi se tem de bine, pentru că binele contravine însăşi naturii lor de draci.

Te-ai născut cu un pachet de resurse genetice la care s-au adăugat diferite lucruri dobândite în viaţă. Nu eşti răsfăţat pentru că mama ta a fost la fel. Eşti răsfăţat pentru că ea te-a educat în acelaşi mod „puţin” greşit, pentru că nu a eliminat lucrurile mai puţin bune din educaţia ta familială, din cei 7 ani de acasă. Deci dacă tu eşti rău faţă de semenii tăi, Dumnezeu nu te iartă dacă te rogi, dacă faci prezenţe la biserică. Dumnezeu te iartă dacă te schimbi, dacă încetezi să mai priveşti oamenii de sus, dacă-ţi iubeşti aproapele, fie că acesta e fiul tău sau vecinul de la 2. Dacă înveţi să fii amabil cu cei din jurul tău ai să observi că lumea îţi oferă o privire caldă, un zâmbet, o vorbă bună. Ai să vezi că lumea te preţuieşte şi nu te dispreţuieşte pentru calităţile tale.

Totuşi, tu crezi în Dumnezeu. În ce sens? Crezi că el veghează asupra fiecărui lucru pe care-l faci şi te trece în carneţel? Crezi că pentru Dumnezeu contează toate momentele când de scarpini în fund sau nu deschizi uşa unei domnişoare? (apropo, ţine de “codul bunelor maniere”, nu de biblie; cod [n.r. – al bunelor maniere] care nici n-ar trebui să fie scris, ar trebui să fie în natura umană).

Ar trebui să nu-l mai priveşti pe Dumnezeu ca pe torţionarul suprem care îţi urmăreşte fiecare mişcare şi te trece pe foaie cu + sau cu –. El nu te-a creat ca să poată să-ţi disece viaţa. El te-a creat pentru ca tu să te dezvolţi, să alegi binele în pofida răului. Cu alte cuvinte nu-l interesează de cate ori te masturbezi pe lună sau că te uiţi după mai multe fete pe stradă, că-ţi plac fundurile rotunde şi sânii mari, că îţi place să mai tragi câte-o beţie cu prietenii sau doar câte-o gură de ţuiculiţă înainte de slujba de duminică dimineaţa.

Pe Dumnezeu îl interesează să fii bun per ansamblu. E părerea mea.

Pentru că fiecare facem greşeli pe care le regretăm. 
Dacă ai mai multe prezenţe la biserică decât mine sau te rogi mai des (din obişnuinţă), aia nu înseamnă că tu eşti mai bun. Aia înseamnă că tu eşti mai slugarnic, că vrei să dai impresia că eşti mai credincios chiar dacă nu eşti şi o faci din interes, că te consideri superior altora care merg mai rar la biserică sau  nu citesc din biblie în fiecare zi, etc. Iar asta nu e bine. Eşti făţarnic şi lui Dumnezeu nu-i plac făţarnicii. Pe mine, sincer, nu mă interesează că tu te consideri superior şi că ai impresia că eşti mai iubit de către Dumnezeu decât mine. Dacă atât te duce capul, ce să-ţi fac?
Fireşte aici nu mă refer la toţi cei care merg la biserică şi care se roagă mult. Sunt mulţi care o fac din suflet şi nu pot decât să-i admir pentru asta. Dar dacă tu crezi că mergând mai des la biserică eşti un om mai bun şi că Dumnezeu te iubeşte mai mult pe tine şi mai puţin pe mine... atunci eşti fix cum am spus mai sus - eşti un ipocrit.

***

Am observat că lucrurile pe care le primesc de la persoane care mă plac (nu neapărat în sensul unei relaţii, ci ca persoană) sunt mult mai bune decât cele primite de la persoanele cărora le sunt indiferent. Prin “mai bune” vreau să spun că îmi plac mai mult, dacă e vorba de ceva de mâncare, aceasta este foarte gustoasă, dacă este vorba de un cadou material, acesta îmi place mai mult – chiar dacă poate nu am nevoie de el. Dacă o persoană îţi place şi te place şi ea la rândul ei, atunci orice transferuri vor exista între voi acestea sunt plăcute pentru ambele părţi.

La fel şi cu lucrurile pe care le dau: când ofer ceva unei persoane care-mi place, lucrul oferit va crea plăcere acelei persoane.

Până la urmă acest lucru este valabil şi în societate, în interacţiunea cu persoane pe care nu le cunoşti, le vezi pentru prima dată în viaţa ta – de exemplu, o vânzătoare de la un magazin. Dacă persoana te place la prima vedere (în sensul că nu-ţi vede numai minusurile de natură fizică şi comportamentală/verbală – dacă acestea există, fireşte) atunci serviciul oferit va fi unul de calitate pentru tine. Îţi va place de vânzătoarea respectivă şi vei spune că e amabilă şi binevoitoare; o vei lua drept exemplu pentru alte vânzătoare, drept etalon.

Toţi oamenii ar trebui să fie aşa. Fiecare persoană ar trebui să vadă în cel din faţa lor ceea ce vor să fie văzut şi la ei înşişi când interacţionează cu persoane necunoscute. Cu alte cuvinte, să le fie puse în evidenţa calităţile şi nu defectele (bineînţeles cele observabile într-un timp deseori scurt). De exemplu, cărui vânzător nu i-ar place să aibă un client care să intre cu zâmbetul pe buze, să vorbească frumos, să mulţumească, să ofere mărunt fără ca acesta să-i fie cerut (dacă are)? Cărui pacient nu i-ar place ca doctorul care îl consultă să îl privească plin de interes, în ochii lui să poată citi îngrijorare pentru sănătatea pacientului său? Da, e valabil în toate domeniile.

Consider că deseori eşti tratat de cei din jur aşa cum îi tratezi şi tu pe ei. O vânzătoare care continuă să fie amabilă şi cu zâmbetul pe buze faţă de un client impertinent ar putea să schimbe ceva în acesta. Ar putea să-l facă să realizeze că a greşit prin comportamentul său şi că ar face bine să-şi revizuiască atitudinea faţă de oameni. Un astfel de client ar trebui să-şi dea seama că aşa i-ar place să fie servit: cu amabilitate, vorbe frumoase, tonalitate calmă, zâmbetul pe buze. Astfel va învăţa că dacă spune mulţumesc i se va răspunde “cu mare plăcere”, dacă va spune “bună ziua” şi “la revedere” i se va răspunde la saluturi. Până la urmă este vorba de o interacţiune între oameni care face viaţa mai plăcută dacă începe şi se termină cu un salut. Fireşte, modul de interacţiune în sine este important, dar consider că dacă s-a început cu un salut cu zâmbetul pe buze se poate continua într-o manieră oarecum amicală până la sfârşit. Vânzătoarea îl va ţine minte pe clientul politicos, clientul o va ţine minte pe vânzătoarea amabilă.

De ce să insultăm oamenii prin priviri, tonalitate, gesturi şi cuvinte? De ce să fim impertinenţi? Aceste acţiuni nu ne vor face nici nouă ziua mai bună, nici celui căruia i le adresăm. Ba chiar el ar putea să ne compătimească, să se bucure că el nu e aşa stresat şi enervat, cu o privire plină de ură şi cuvinte pe măsură. Pe când noi vom continua să fim ursuzi şi prostdispuşi...

Bineînţeles, veţi spune că dacă tratăm oamenii cu zâmbetul pe buze şi suntem amabili, atunci ei ne vor judeca, vor spune că am râs de ei, ne vor invidia că suntem fericiţi. Însă cu toţii trebuie să începem să vedem că, de cele mai multe ori, calitatea serviciilor pe care le primim şi le oferim depinde de felul cum privim şi suntem priviţi.

Cum vrei să-i schimbi pe alţii dacă nu începi, mai întâi, să te schimbi tu însuţi?

Probabil întrebarea asta este pusă de multe ori în cărţile de specialitate şi nu numai. Probabil tot ce am zis mai sus a fost interpretat mult mai bine de alţii cu mult înaintea mea.

Ce am prezentat mai sus au fost nişte lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea, pe care le-am observat în interacţiunile mele cu alte persoane, prin felul în care am abordat fiecare interacţiune în parte – dacă a fost superficială, atentă, dacă am fost amabil, dacă am zâmbit, dacă am vorbit frumos, dacă tonalitatea vocii a fost exagerată, etc. Am putut astfel să văd şi dacă persoana din faţa mea mă place, mă acceptă, mă admiră, mă invidiază, dacă îi sunt indiferent, etc.

Deci eu cred în oameni, pentru că oamenii mă fac fericit, oamenii ajută la împlinirea dorinţelor mele, oamenii mă ajută la greu, etc. Eu cred în mine însumi, fiind şi eu om. Am încredere în capacitatea mea de a face bine, am încredere în exemplul pozitiv pe care-l pot da şi pe care-l pot primi de la mulţi alţii. Atenţie însă, exemplul e una, iar sfatul e alta.

Nu-ţi spun să crezi orbeşte în oameni la fel cum oamenii cred orbeşte în Dumnezeu. Dimpotrivă. Analizează oamenii pentru că poţi să îi vezi. Nu trebuie să te închini oamenilor. Trebuie să fii bun, să îi respecţi pe cei de lângă tine pentru a fi la rândul tău respectat. Trebuie să te schimbi şi să îi laşi să vadă cât te-a ajutat pe tine acea schimbare, pentru că astfel vor căpăta şi alţii încredere (credinţă?) în propriile puteri şi se vor schimba.

Chiar dacă toţi sunt răi, pentru că doar astfel de exemple au avut, nu înseamnă că nu pot fi şi buni dacă vor vedea un exemplu bun. Dă-le acest exemplu.

***

Nu uita că eşti bun la suflet şi că eşti capabil să faci bine! 
Fă ceva bine în fiecare zi, ceva ce nu faci de obicei. Fă un bine altuia. Fă un bine naturii. 
Crede în ceea ce te face fericit! Crede în cine te face fericit! 
Pentru că scopul e să fii liber, să fii fericit, să iubeşti, să fii iubit. 

Nu mai asculta de X şi de Y care-ţi spun ce, cum şi în cine trebuie să crezi! 

Crede cum simţi în inima ta. Crede în ceea ce-ţi dictează sufletul. 

Gândeşte, cercetează, întreabă-te, studiază orice ţi se pare cusut cu aţă albă!

Cărţi, credinţe, oameni, situaţii, fapte, etc. 

Fii mai bun dacă vrei să fie şi ceilalţi mai buni cu tine! 

Nu îţi trebuie cărţi pentru a şti ce înseamnă să fii bun – e suficient să fii empatic. 

Nu învăţa să simţi! Sentimentele NU se învaţă! 

Lasă-te purtat de instinct, lasă şi inima să aibă un rol în deciziile tale. Altfel spus: gândeşte cu inima. 

Iubeşte cât poţi de mult! 

Nu trebuie să conteze ce! Doar IUBEŞTE!