Un blog interesant, foarte interesant

http://dumnezeueateu.wordpress.com/

Video-uri interesante

Putting faith in its place
http://www.youtube.com/watch?v=5wV_REEdvxo

În ce crezi? Eu cred în oameni!

Tu crezi că Dumnezeu face oamenii să fie răi? Crezi că Dumnezeu te-a făcut pe tine să fii exact aşa cum eşti?

Eu zic că nu. Şi ştii bine că nu. Tu te-ai modelat după exemplul familial, mai târziu după anturaj, după vise şi aspiraţii, că ai devenit un sclav al viselor tale. Tu nu eşti liber. Ai trăit toată viaţa dorindu-ţi bani şi avere şi din nevoia de a te teme de cineva, de a da socoteală cuiva care este mai presus de toţi patronii şi şefii de pe lumea asta, tu te temi de Dumnezeu. Te temi de Binele absolut. Pentru că biblia spune că şi dracii se tem de Dumnezeu şi nu de Satana. Dar pe draci îi înţeleg, că ei sunt răi şi se tem de bine, pentru că binele contravine însăşi naturii lor de draci.

Te-ai născut cu un pachet de resurse genetice la care s-au adăugat diferite lucruri dobândite în viaţă. Nu eşti răsfăţat pentru că mama ta a fost la fel. Eşti răsfăţat pentru că ea te-a educat în acelaşi mod „puţin” greşit, pentru că nu a eliminat lucrurile mai puţin bune din educaţia ta familială, din cei 7 ani de acasă. Deci dacă tu eşti rău faţă de semenii tăi, Dumnezeu nu te iartă dacă te rogi, dacă faci prezenţe la biserică. Dumnezeu te iartă dacă te schimbi, dacă încetezi să mai priveşti oamenii de sus, dacă-ţi iubeşti aproapele, fie că acesta e fiul tău sau vecinul de la 2. Dacă înveţi să fii amabil cu cei din jurul tău ai să observi că lumea îţi oferă o privire caldă, un zâmbet, o vorbă bună. Ai să vezi că lumea te preţuieşte şi nu te dispreţuieşte pentru calităţile tale.

Totuşi, tu crezi în Dumnezeu. În ce sens? Crezi că el veghează asupra fiecărui lucru pe care-l faci şi te trece în carneţel? Crezi că pentru Dumnezeu contează toate momentele când de scarpini în fund sau nu deschizi uşa unei domnişoare? (apropo, ţine de “codul bunelor maniere”, nu de biblie; cod [n.r. – al bunelor maniere] care nici n-ar trebui să fie scris, ar trebui să fie în natura umană).

Ar trebui să nu-l mai priveşti pe Dumnezeu ca pe torţionarul suprem care îţi urmăreşte fiecare mişcare şi te trece pe foaie cu + sau cu –. El nu te-a creat ca să poată să-ţi disece viaţa. El te-a creat pentru ca tu să te dezvolţi, să alegi binele în pofida răului. Cu alte cuvinte nu-l interesează de cate ori te masturbezi pe lună sau că te uiţi după mai multe fete pe stradă, că-ţi plac fundurile rotunde şi sânii mari, că îţi place să mai tragi câte-o beţie cu prietenii sau doar câte-o gură de ţuiculiţă înainte de slujba de duminică dimineaţa.

Pe Dumnezeu îl interesează să fii bun per ansamblu. E părerea mea.

Pentru că fiecare facem greşeli pe care le regretăm. 
Dacă ai mai multe prezenţe la biserică decât mine sau te rogi mai des (din obişnuinţă), aia nu înseamnă că tu eşti mai bun. Aia înseamnă că tu eşti mai slugarnic, că vrei să dai impresia că eşti mai credincios chiar dacă nu eşti şi o faci din interes, că te consideri superior altora care merg mai rar la biserică sau  nu citesc din biblie în fiecare zi, etc. Iar asta nu e bine. Eşti făţarnic şi lui Dumnezeu nu-i plac făţarnicii. Pe mine, sincer, nu mă interesează că tu te consideri superior şi că ai impresia că eşti mai iubit de către Dumnezeu decât mine. Dacă atât te duce capul, ce să-ţi fac?
Fireşte aici nu mă refer la toţi cei care merg la biserică şi care se roagă mult. Sunt mulţi care o fac din suflet şi nu pot decât să-i admir pentru asta. Dar dacă tu crezi că mergând mai des la biserică eşti un om mai bun şi că Dumnezeu te iubeşte mai mult pe tine şi mai puţin pe mine... atunci eşti fix cum am spus mai sus - eşti un ipocrit.

***

Am observat că lucrurile pe care le primesc de la persoane care mă plac (nu neapărat în sensul unei relaţii, ci ca persoană) sunt mult mai bune decât cele primite de la persoanele cărora le sunt indiferent. Prin “mai bune” vreau să spun că îmi plac mai mult, dacă e vorba de ceva de mâncare, aceasta este foarte gustoasă, dacă este vorba de un cadou material, acesta îmi place mai mult – chiar dacă poate nu am nevoie de el. Dacă o persoană îţi place şi te place şi ea la rândul ei, atunci orice transferuri vor exista între voi acestea sunt plăcute pentru ambele părţi.

La fel şi cu lucrurile pe care le dau: când ofer ceva unei persoane care-mi place, lucrul oferit va crea plăcere acelei persoane.

Până la urmă acest lucru este valabil şi în societate, în interacţiunea cu persoane pe care nu le cunoşti, le vezi pentru prima dată în viaţa ta – de exemplu, o vânzătoare de la un magazin. Dacă persoana te place la prima vedere (în sensul că nu-ţi vede numai minusurile de natură fizică şi comportamentală/verbală – dacă acestea există, fireşte) atunci serviciul oferit va fi unul de calitate pentru tine. Îţi va place de vânzătoarea respectivă şi vei spune că e amabilă şi binevoitoare; o vei lua drept exemplu pentru alte vânzătoare, drept etalon.

Toţi oamenii ar trebui să fie aşa. Fiecare persoană ar trebui să vadă în cel din faţa lor ceea ce vor să fie văzut şi la ei înşişi când interacţionează cu persoane necunoscute. Cu alte cuvinte, să le fie puse în evidenţa calităţile şi nu defectele (bineînţeles cele observabile într-un timp deseori scurt). De exemplu, cărui vânzător nu i-ar place să aibă un client care să intre cu zâmbetul pe buze, să vorbească frumos, să mulţumească, să ofere mărunt fără ca acesta să-i fie cerut (dacă are)? Cărui pacient nu i-ar place ca doctorul care îl consultă să îl privească plin de interes, în ochii lui să poată citi îngrijorare pentru sănătatea pacientului său? Da, e valabil în toate domeniile.

Consider că deseori eşti tratat de cei din jur aşa cum îi tratezi şi tu pe ei. O vânzătoare care continuă să fie amabilă şi cu zâmbetul pe buze faţă de un client impertinent ar putea să schimbe ceva în acesta. Ar putea să-l facă să realizeze că a greşit prin comportamentul său şi că ar face bine să-şi revizuiască atitudinea faţă de oameni. Un astfel de client ar trebui să-şi dea seama că aşa i-ar place să fie servit: cu amabilitate, vorbe frumoase, tonalitate calmă, zâmbetul pe buze. Astfel va învăţa că dacă spune mulţumesc i se va răspunde “cu mare plăcere”, dacă va spune “bună ziua” şi “la revedere” i se va răspunde la saluturi. Până la urmă este vorba de o interacţiune între oameni care face viaţa mai plăcută dacă începe şi se termină cu un salut. Fireşte, modul de interacţiune în sine este important, dar consider că dacă s-a început cu un salut cu zâmbetul pe buze se poate continua într-o manieră oarecum amicală până la sfârşit. Vânzătoarea îl va ţine minte pe clientul politicos, clientul o va ţine minte pe vânzătoarea amabilă.

De ce să insultăm oamenii prin priviri, tonalitate, gesturi şi cuvinte? De ce să fim impertinenţi? Aceste acţiuni nu ne vor face nici nouă ziua mai bună, nici celui căruia i le adresăm. Ba chiar el ar putea să ne compătimească, să se bucure că el nu e aşa stresat şi enervat, cu o privire plină de ură şi cuvinte pe măsură. Pe când noi vom continua să fim ursuzi şi prostdispuşi...

Bineînţeles, veţi spune că dacă tratăm oamenii cu zâmbetul pe buze şi suntem amabili, atunci ei ne vor judeca, vor spune că am râs de ei, ne vor invidia că suntem fericiţi. Însă cu toţii trebuie să începem să vedem că, de cele mai multe ori, calitatea serviciilor pe care le primim şi le oferim depinde de felul cum privim şi suntem priviţi.

Cum vrei să-i schimbi pe alţii dacă nu începi, mai întâi, să te schimbi tu însuţi?

Probabil întrebarea asta este pusă de multe ori în cărţile de specialitate şi nu numai. Probabil tot ce am zis mai sus a fost interpretat mult mai bine de alţii cu mult înaintea mea.

Ce am prezentat mai sus au fost nişte lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea, pe care le-am observat în interacţiunile mele cu alte persoane, prin felul în care am abordat fiecare interacţiune în parte – dacă a fost superficială, atentă, dacă am fost amabil, dacă am zâmbit, dacă am vorbit frumos, dacă tonalitatea vocii a fost exagerată, etc. Am putut astfel să văd şi dacă persoana din faţa mea mă place, mă acceptă, mă admiră, mă invidiază, dacă îi sunt indiferent, etc.

Deci eu cred în oameni, pentru că oamenii mă fac fericit, oamenii ajută la împlinirea dorinţelor mele, oamenii mă ajută la greu, etc. Eu cred în mine însumi, fiind şi eu om. Am încredere în capacitatea mea de a face bine, am încredere în exemplul pozitiv pe care-l pot da şi pe care-l pot primi de la mulţi alţii. Atenţie însă, exemplul e una, iar sfatul e alta.

Nu-ţi spun să crezi orbeşte în oameni la fel cum oamenii cred orbeşte în Dumnezeu. Dimpotrivă. Analizează oamenii pentru că poţi să îi vezi. Nu trebuie să te închini oamenilor. Trebuie să fii bun, să îi respecţi pe cei de lângă tine pentru a fi la rândul tău respectat. Trebuie să te schimbi şi să îi laşi să vadă cât te-a ajutat pe tine acea schimbare, pentru că astfel vor căpăta şi alţii încredere (credinţă?) în propriile puteri şi se vor schimba.

Chiar dacă toţi sunt răi, pentru că doar astfel de exemple au avut, nu înseamnă că nu pot fi şi buni dacă vor vedea un exemplu bun. Dă-le acest exemplu.

***

Nu uita că eşti bun la suflet şi că eşti capabil să faci bine! 
Fă ceva bine în fiecare zi, ceva ce nu faci de obicei. Fă un bine altuia. Fă un bine naturii. 
Crede în ceea ce te face fericit! Crede în cine te face fericit! 
Pentru că scopul e să fii liber, să fii fericit, să iubeşti, să fii iubit. 

Nu mai asculta de X şi de Y care-ţi spun ce, cum şi în cine trebuie să crezi! 

Crede cum simţi în inima ta. Crede în ceea ce-ţi dictează sufletul. 

Gândeşte, cercetează, întreabă-te, studiază orice ţi se pare cusut cu aţă albă!

Cărţi, credinţe, oameni, situaţii, fapte, etc. 

Fii mai bun dacă vrei să fie şi ceilalţi mai buni cu tine! 

Nu îţi trebuie cărţi pentru a şti ce înseamnă să fii bun – e suficient să fii empatic. 

Nu învăţa să simţi! Sentimentele NU se învaţă! 

Lasă-te purtat de instinct, lasă şi inima să aibă un rol în deciziile tale. Altfel spus: gândeşte cu inima. 

Iubeşte cât poţi de mult! 

Nu trebuie să conteze ce! Doar IUBEŞTE!

Un blog interesant, recomand sa cititi

http://farareligie.blogspot.com/
Kudos!

Biblia - este completă sau incompletă?

Numai puţin, care bible? Adicăăăăă... care traducere? Că sunt mai multe…

Ca de obicei, am căutat un pic pe Gugăl şi am găsit (pe un forum – citatepedia.ro) câteva informaţii privind traducerile bibliei în limba română. Să vedem:

1. traducerea lui Bartolomeu Anania – http://www.dervent.ro/biblia.php
2. traducerea lui Dumitru Cornilescu –  http://biblia.resursecrestine.ro/
3. “Cea mai nouă traducere a Noului Testament a apărut la Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic Sf. Iosif din Iaşi. Traducerea integrală în limba română a Noului Testament cu interesante note de subsol a fost realizată de pr. Alois Bulai şi pr. Anton Budău (d. 1997).” – http://www.profamilia.ro/scriptura.asp?ntsapientia
4. cică mai sunt dar nu sunt menţionaţi autorii. Or mai fi.

Totuşi, o resursă bună este textul prezentat pe următorul site:

Traducerile moderne ale bibliei în limba română: http://www.crestinul.ro/traduc.htm

Despre biblie wikipedia spune:

“Biblia (din lb. greacă βιβλίον, pl. βιβλία -cărţi) se referă la scripturile sacre din iudaism şi creştinism. Aceste scripturi sunt compilaţii ale unor documente separate (numite „cărţi”) scrise pe o perioadă lungă de timp. Au fost mai întâi adunate pentru a forma prima Biblie evreiască, Tanach, iar mai târziu, cu adăugiri, Biblia creştină, numită de creştini şi Sfânta Scriptură.”

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia).

Am îngroşat ceva care, mie, mi se pare important (ciudat???). Stai puţin, ce adăugiri? Deci până la urmă biblia asta nu e prima formă, cea evreiască, ci e o biblie cu adăugiri? Păi de ce e nevoie de adăugiri? Parcă ştiam că biblia e cuvântul lui Dumnezeu, adevărul absolut... atunci la ce-i trebuie adăugiri? Adică a făcut Dumnezeu completări?

Acum sincer, după atâtea traduceri, din ebraica secolului 2-3, până la 1700 de ani mai târziu, câte se puteau pierde? Atâtea traduceri... şi nu numai traducerile au putut reduce textul biblic la ceva un pic mai ambiguu şi cu subînţelesuri.

Cel mai bun exemplu pe care îl pot da eu privind aceste multiple schimbări prin care a trecut biblia este diferenţa dintre biblia de la 1688 şi cea a lui Cornilescu (cea mai utilizată).

Biblia de la 1688 o puteţi găsi aici: http://www.sfantascriptura.com/biblia_1688.php

Conţine nişte apocrife, nişte texte care au fost eliminate în alte traduceri. De ce? Ce le făcea să nu fie bune pentru biblie? Erau prea ambigue? Se puteau înţelege prea multe lucruri din ele? Păi şi din versetele actualei biblii nu se pot înţelege mai multe lucruri? Cel puţin din unele versete, se poate.

Am prezentat în articolul precedent şi un link către astfel de apocrife. Vi-l dau din nou, iată-l:

http://www.dovewings.110mb.com/P%203%20-%20CARTI%20APOCRIFE.htm

Cum ziceam şi în articolul precedent, mă repet: apocrifele “sunt cărţi pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaşte ca inspirate şi autentice şi nu le admite în Sfânta Scriptură.” [wikipedia]. Şi îmi repet şi întrebările puse acolo: Ce s-a întâmplat cu apocrifele, de ce nu sunt acceptate de Biserică? Pentru că sunt poveşti considerate fictive? Dar de ce omul de rând nu are dreptul să le citească în traducerile noi? De ce nu îi este prezentată biblia completă pentru ca el să poată decide ce e real şi ce nu? Sau măcar de ce nu i se explică în biserici de ce acea parte a fost scoasă?

Gata, nu mai repet lucruri spuse în alte articole, dar ţinând cont că m-am mai referit la apocrife înainte şi că prezentasem o sursă bună şi nişte întrebări pertinente, mi-am permis, fireşte cu voia dumneavoastră, să le repet şi aici, unde voi mai dezvolta subiectul.

Revenind la aceste apocrife. Mai exact cele de la link-ul prezentat mai sus (ultimul). Ce-mi place e că la fiecare apocrifă în parte este prezentată o introducere în care este scris câte ceva despre acea “carte”. Apoi este prezentată “cartea” în sine.

Deşi... la început se spune că nu se poate ridica la credibilitatea bibliei. Nu înţeleg totuşi de ce. De exemplu, pentru Adam şi Eva nu este atestare istorică. Aşa că, de ce nu poate fi Apocalipsa lui Moise considerată ca fiind veridică? Sau alte apocrife, de ce nu? Fiecare trebuie să aibă un sâmbure de adevăr, chiar dacă sunt poate şi baliverne.

De unde ştim că biblia aceasta în forma aceasta a ei e reală în fiecare cuvinţel? Pentru că e adevărul absolut? Dar cine a decis scoaterea acelor cărţi din “cursa” pentru biblie? Cine a fost super-învăţatul ăla care a decis ce e bun şi ce nu din Cuvântul lui Dumnezeu?!

Că se zice că biblia e cuvântul lui Dumnezeu insuflat oamenilor. Păi bun, dar cine a decis care e cuvântul lui Dumnezeu cel veritabil şi care sunt poveşti? Şi de ce? Care au fost motivele pentru care Apocalipsa din biblie a ajuns în biblie şi Apocalipsa lui Moise nu a fost bună?

Eu zic că cel mai corect ar fi să ni se explice de ce au fost eliminate acele cărţi din biblie, sau de ce nu au fost incluse de la bun început. Pe ce considerente s-a făcut această triere? Dar să fie nişte răspunsuri pertinente, pentru că nu orice faptă din biblia actuală are şi relatare istorică concretă.

Bun, deci biblia e aşa cum e. Biserica a scos anumite părţi, altele s-au pierdut, altele se găsesc în biblioteca Vaticanului şi omul de rând sau facultăţile de teologie nu au acces la ele. În acele cărţi/părţi pot fi găsite, poate, nişte răspunsuri. Ca de exemplu, unde e viaţa lui Isus de la 12 ani la 30 de ani?

Pentru mai multe despre viaţa lui Isus, dar şi despre traducerile bibliei şi cine a fost Isus şi cum era el privit, puteţi citi aici: http://www.descopera.org/viata-lui-isus/

E interesant, zic eu, să cauţi şi alte surse decât biblia existentă şi explicaţiile date de pastori prin biserici. Pentru că, din câte am observat, penticostalii (cel puţin cu ei am avut eu mai multe tangenţe) disecă biblia foarte mult, mult mai mult decât catolicii sau ortodocşii, prin comparaţie. Acum şi ortodocşii au Oastea Domnului, unde fac tot felul de discutii pe teme religioase, dar la penticostali biblia este disecata în biserică, la fiecare predică abordându-se o parte din biblie, cu trimiterile ei. Şi catolicii or fi având grupuri de studiu biblic. Dar eu am observat că biblia este disecată cu preponderenţă în bisericile şi întâlnirile penticostalilor. Totuşi este această biblie, care poate nu e completă. Pe ei nu îi interesează ce a făcut Isus între 12 şi 30 de ani?

Eu vă sugerez să citiţi acel articol. Sunt lucruri cu care nu veţi fi de acord şi lucruri cu care veţi fi de acord. Eu am citit şi deşi ce-am aflat nu-mi schimbă cu ceva felul de a fi, nu mă fac un om mai bun sau mai rău, mi s-a părut un text interesant şi poate puţin educativ.

E interesant şi uneori chiar amuzant să citiţi şi comentariile lăsate de “creştini” la astfel de articole. Nu de alta, dar se vede cât de închişi la minte sunt unii şi cât de deschişi la minte sunt alţii. Pentru că sunt creştini orbi care văd numai doctrina care le-a fost introdusă parcă genetic, şi mai sunt şi cei care cântăresc lucrurile cu inima, cu iubire sinceră, cu empatie şi bunătate.

Citiţi numai comment-urile de la articolul cu viaţa lui Isus. Vedeţi şi voi cu care vă identificaţi…

Pământul are 6000 de ani?

Am căutat şi am găsit aşa zise dovezi cum că Pământul ar avea doar aproximativ 6000 de ani. După prezentarea lor voi încerca să-mi dau cu părerea şi să pun alte întrebări pe baza acestor premise.

Aceste 4 premise le-am găsit pe o duzină de site-uri. Aceleaşi 4, explicate la fel peste tot. Bănuiesc că totul a avut o sursă primară, dar aflarea ei nu are prea mare importanţă în economia faptelor. Eu vreau să citim mai atent cele 4 premise prezentate mai jos. Nu vreau să le citim cum face majoritatea: fugar. După o citire fugară a articolului să nu mai spunem: “Da mă, au dreptate!”, “Dacă şi oameni de ştiinţă au fost de acord cu creaţioniştii înseamnă că aşa e!”, “Uite, au prezentat şi cifre, sigur aşa e!”, etc.

Vreau să ne punem întrebări, să ne dăm răspunsuri, să vedem dacă ceea ce se spune în respectivul articol nu poate fi pus în niciun fel la îndoială sau, de ce nu, dacă cele de mai jos nu pot fi confirmate.

1.      Sarea acumulată în oceane: “Numeroase studii au arătat că, anual, oceanul acumulează, atât ca urmare a vărsării râurilor, cât şi din alte surse, 450 de tone de sare, din care se pierde 27%. Restul se dizolvă. Evoluţioniştii susţin că oceanul s-a format în urmă cu aproximativ 3 miliarde de ani, dar cantitatea de sare prezentă astăzi în ocean nu susţine afirmaţia lor. Ei încearcă să pună diferenţa survenită pe seama pierderilor de sare. Dar câtă sare trebuie să se fi pierdut? Pentru că nu au primit un răspuns satisfăcător la această întrebare, creaţioniştii concluzionează: cantitatea insuficientă de sare este una dintre dovezile tinereţii Pământului.”

Aşadar oceanele şi mările, pe lângă apa lor, stâng apele (dulci) ale râurilor. Aşa că nu înţeleg cum se acumulează cele 450 de tone “ca urmare a vărsării râurilor”. “cât şi din alte surse” – din care alte surse? Râurile sunt ape dulci prin definiţie, ploile sunt ape dulci, deşi au un conţinut de sare, ele sunt tot ape dulci. Din care alte surse sunt alimentate oceanele cu apă înafară de râuri şi ploi şi topirea gheţarilor (tot apă dulce)? Şi da, ştiu că râurile spală rocile şi pământul peste care curg, care au un conţinut de săruri, şi astfel râurile aduc un aport de sare oceanelor. Însă acest aport de sare este destul de mic. Cât e masa apei oceanelor? Şi cât înseamnă 450 de tone de sare la această masă? E un număr infim. 450 de tone poate pare mult pentru un om, dar la masa oceanelor Pământului... 450 de tone nu înseamnă nimic. De aceea conţinutul de sare al oceanelor e de 35 la mie. Pentru că râurile şi ploile ajută la menţinerea acestor cantităţi. Râurile aduc o cantitate de sare dar şi dizolvă o cantitate de sare. De aceea echilibrul se păstrează.

Am găsit şi eu un citat. Îl voi prezenta în engleză, luat direct din sursa respectivă:

“The rain that falls on the land contains some dissolved carbon dioxide from the surrounding air. This causes the rainwater to be slightly acidic due to carbonic acid. The rain physically erodes the rock and the acids chemically break down the rocks and carries salts and minerals along in a dissolved state as ions. The ions in the runoff are carried to the streams and rivers and then to the ocean. Many of the dissolved ions are used by organisms in the ocean and are removed from the water. Others are not used up and are left for long periods of time where their concentrations increase over time.

The two ions that are present most often in seawater are are chloride and sodium. These two make up over 90% of all dissolved ions in seawater. By the way, the concentration of salt in seawater (salinity) is about 35 parts per thousand. In other words, about 35 of 1,000 (3.5%) of the weight of seawater comes from the dissolved salts; in a cubic mile of seawater the weight of the salt, as sodium chloride, would be about 120 million tons. And, just so you don't think seawater is worthless, a cubic mile of it also can contain up to 25 tons of gold and up to 45 tons of silver! Before you go out and try alchemy on seawater, though, just think about how big a cubic mile is (1 cubic mile contains 1,101,117,147,000 gallons!).”

Ţinând cont că majoritatea oamenilor ştiu o engleză de bază nu am să mai traduc aceste propoziţii. Dacă totuşi cineva doreşte în mod expré să i-l traduc o voi face într-un comentariu la acest post.

Revenind.

1 gallon = 3,79 litri. Aşadar o milă cubică va conţine 4.173.233.987.130 de litri de apă.

Ţinând cont că densitatea apei este foarte apropiată de 1 putem spune că 1 litru de apă este egal cu 1 kilogram de apă. Aşadar o milă cubică va conţine 4.173.233.987,130 tone de apă. Asta înseamnă peste 4 miliarde de tone de apă. În această apă avem 120 de milioane de săruri. Împărţind tonele de apă la cele de sare obţinem 34,77, adică acele 35 de părţi de sare la mie (3,5% - salinitatea medie a oceanelor). Acum să ne întrebăm oare câte mile cubice de apă există în oceanele Pământului? Probabil milioane, dacă nu zeci sau sute de milioane.

Ştim că apele dulci ale râurilor şi ploilor au un conţinut de sare, după cum zice şi articolul de mai sus. Vreţi să ştiţi unde se pierd acele tone de săruri? “Many of the dissolved ions are used by organisms in the ocean and are removed from the water.” Deci mulţi din acei ioni de sare dizolvaţi sunt folosiţi de organisme şi deci “dispar” din apă. De asemenea, au loc evaporări ale oceanelor, câţiva centimetri anual, şi nu se evaporă doar apa dulce, fireşte. Râurile, deşi aduc săruri, aduc şi apă dulce care dizolvă sărurile deja existente. Aşadar creşte cantitatea de apă din oceane, dar o dată cu creşterea procentului de sare creşte şi cel de apă dulce care o dizolvă. Aşa s-a putut întâmpla 3 miliarde de ani. Există un echilibru între cantitatea de sare şi cea de apă dulce adusă de ploi şi râuri, de cantitatea de săruri folosite de către animalele şi plantele marine, de cantitatea de apă sărată evaporată anual datorită căldurii soarelui, de cantiatea de apă plimbată de curenţii marini pe toată suprafaţa oceanelor. De aceea nu avem cantităţi exorbitante de sare în apa oceanelor. Pentru că există acest echilibru care permite viaţa în oceane.

Un exemplu bun pentru a justifica beneficiile acestor aproturi de apă dulce din oceane, beneficiile pe care le aduc vietăţile care folosesc sarea, etc., este cel al Mării Moarte. Marea Moartă are doar un singur alfuent – Iordanul, cantitatea de ploi care cade în acea zonă este scăzută. Citez de pe wikipedia: “Conţinutul de sare al apei este 33 %, în medie de 28 %, numai Lacul Asal din Africa are un conţinut mai ridicat de sare (35 %). Evaporarea intensă a apei datorită climei calde din regiune este compensată parţial de râul Iordan, totuşi evaporarea masivă determină formarea cristalelor de sare pe ţărmul mării. Contrar aşteptărilor, în apa aceasta sărată pot să trăiască anumite bacterii anaerobe, ca cele care descompun salpetrul, sulful şi celuloza. Chiar unele plante ca de exemplu Halophyte pot supravieţui în aceste condiţii extreme de mediu.”.

Aşadar este un lac în Africa ce are cel mai ridicat conţinut de sare şi banuiesc că acel lac nu are nici afluenţi şi nu are parte de nici prea multe ploi. Acolo, pur şi simplu, sarea stă. Ea nu se dizolvă că n-are în ce. Atât ar fi fost şi salinitatea oceanelor dacă acestea nu ar fi avut parte de ploi, de râuri cu ape dulci, de vieţuitoare marine care să ajute la păstrarea echilibrului.

Un alt link privind salinitatea oceanelor este acesta:

http://www.palomar.edu/oceanography/salty_ocean.htm

2.      Praful meteoric acumulat anual pe Pământ: “Astfel, se estimează că, anual, se depun pe suprafaţa Pământului 14,3 milioane de tone de praf meteoric. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat de-a lungul celor 4,5 miliarde de ani, atunci, în prezent, ar trebui să ne confruntăm cu un strat cu o grosime de 28 cm. Absenţa unui astfel de strat dovedeşte o dată în plus că Pământul nu e chiar atât de bătrân, pe cât se spune.”

      Deci anual se depun 14,3 milioane de tone de praf meteoric. Suprafaţa Pământului este de 510.065.600 km², din care apă - 361.126.400 km² (70,8 %) şi uscat - 148.939.100 km² (29,2 %). Aşadar aceste prafuri meteorice s-au depus doar pe uscat sau şi prin apă?
      Şi dacă, să zicem, s-ar fi depus doar pe uscat. Pentru a ajunge la un strat de 28 de cm grosime vizibil, acest praf meteoric ar trebui să nu fi fost călcat în picioare de oameni, ar trebui să nu fi fost spălat de ploi, purtat de vânt, ingerat de bacterii, animale şi oameni. Deci citatul de mai sus presupune că Pământul este o bilă inertă în spaţiu asupra căreia nu acţionează nicio forţă, la suprafaţa căreia nu se află vegetaţie, animale şi oameni, la suprafaţa căreia nu bat vânturi, nu există ploi, etc. De ce nu este un strat de 28 de centimetri de praf meteoric? Mai are rost să răspund?

3.      Succesiunea de generaţii prezentă în biblie: “În cadrul procesului evolutiv, apariţia omului reprezintă cea din urmă etapă, care se spune că ar fi avut loc în urmă cu 2,5 milioane de ani. Biblia însă plasează acest eveniment la începutul lumii, în cea de a şasea zi a creaţiunii. Însusi Domnul Hristos, a carui existenţă a fost atestată istoric, susţine poziţia Bibliei. El spune, citând din Genesa: „Dar de la începutul lumii ’Dumnezeu i-a facut parte bărbătească şi parte femeiască’” (Marcu 10,6). Dacă omul a fost prezent de la început, asta înseamnă că vârsta Pământului nu este atât de înaintata. Şi nu doar Biblia dovedeşte falsitatea premisei evoluţioniste.”

Într-un documentar se susţinea că biblia a fost “asamblată” în secolele 2-3 după Cristos. Unele părţi din biblie au şi fost scrise la o vreme după moartea lui Isus, unele manuscrise în timpul vieţii lui Isus. Dar biblia în sine a fost creată ceva mai târziu ca o carte de sine stătătoare. De fapt ca o sumă de manuscrise ţinute la un loc, probabil. Pornind de din secolul 3 care a început din anul 201 şi mergând până la secolul 15 când a fost inventat tiparul modern şi tipărirea în serie... avem 12 secole în care se puteau “pierde” o grămadă de manuscrise, o grămadă de texte se puteau degrada. Da, ştiu, se zice că biblia a fost copiată, tradusă, etc. Dar câte din aceste traduceri sunt perfecte? Nici în ziua de azi nu putem traduce la perfecţie orice, mai ales dintr-o limbă veche. Unele dialecte probabil nici nu pot fi traduse. Totuşi, prima traducere în limba română a biblei, traducerea de la 1688 conţine nişte texte numite de biserică “apocrife”. Apocrifele “sunt cărţi pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaşte ca inspirate şi autentice şi nu le admite în Sfânta Scriptură.” [Wikipedia]. Păi stai un pic, parcă nu era voie să scoţi părţi din biblie – adevărul absolut, cuvântul Domnului pe Pământ, etc. etc. Ce s-a întâmplat cu apocrifele, de ce nu sunt acceptate de Biserică? Pentru că sunt poveşti considerate fictive? Probabil. Dar de ce omul de rând nu are dreptul să le citească în traducerile noi? De ce nu îi este prezentată biblia completă pentru ca el să poată decide ce e real şi ce nu? Sau măcar de ce nu i se explică în biserici de ce acea parte a fost scoasă?

Eu vă dau un link să citiţi câteva din aceste aceste apocrife:

http://www.dovewings.110mb.com/P%203%20-%20CARTI%20APOCRIFE.htm

Majoritatea îmi veţi spune că nu sunt reale, că sunt falsuri, de aceea au fost scoase de Biserică. Dar cine e Biserica să decidă acest fapt pentru sute de milioane de creştini? De ce nu ni se dau acele neadevăruri din apocrife să le citim înainte să fim îndoctrinaţi că ele sunt falsuri?

Sunt multe întrebări care pot fi puse.

“Şi nu doar Biblia dovedeşte falsitatea premisei evoluţioniste.” Cine altcineva o mai dovedeşte? Şi dacă biblia e incompletă, atunci eu cum pot crede cu atâta tărie în ea, cum pot susţine că e adevărul absolut şi cuvântul lui Dumnezeu pe Pământ, cum pot spune acestea când biblia s-ar putea să fie incompletă? De ce au trebuit să decidă alţii (mai învăţaţi, sau poate mai degrabă cu mai multă putere putând să elimine părţi din biblie) cum ar trebui şi ce ar trebui eu să cred? Voi dezbate acest subiect – al bibliei incomplete – mai în detaliu într-un alt articol.

4.      Numărul de oameni de pe pământ: “Să presupunem că prima familie, care ar fi apărut în urmă cu 2,5 milioane de ani, ar fi avut in medie 2,4 copii şi o medie de vârstă de 43 de ani. În această situaţie, populaţia globului ar fi ajuns, după doar un milion de ani, la 10^2700 locuitori. În prezent însă, populaţia numără doar 2x10^9 locuitori.”

Prima familie ar fi avut, în medie, 2,4 copii. Dacă erau băiat şi fată atunci următoarea familie (provenită din frate şi soră) ar fi avut tot 2,4 copii (în medie). Dar dacă erau amândoi băieţi? Sau dacă unul dintre ei murea tragic căzând de pe o stâncă şi celălalt era mâncat de animale sălbatice înainte de a se putea înmulţi. Există mulţi factori pentru care populaţia Globului nu a crescut exponenţial, unul din aceşti factori fiind moartea (prematură sau nu, individuală sau în masă). De ce încercăm să ne jucăm cu minţile oamenilor punând 3 numere legate prin câteva cuvinte, fără să prezentăm toţi factorii care au putut reduce numărul de oameni de pe Glob? Pentru că ne place să dăm dovezi insuficiente, pentru că unii oameni care interpretează biblia aşa fac. Ei dau “dovezi” iar când îi întrebi pe ce baze ţi le-au dat îţi aruncă în nas nişte cifre şi apoi îţi dau două citate biblice şi au rezolvat problema.

I rest my case.

Dumnezeu generează invidia în oameni?

Wow... ce întrebare... Cum aș putea să vă răspund la o asemenea întrebare? Păi, nu pot răspunde, nimeni nu poate. Însă pot să am o părere. Sau mai multe. Putem intra în polemici dacă vreţi.

Înainte de a intra în detalii... 

Cititorule, dacă ești un credincios convins și părerile mele te vor afecta, nu-mi arunca mie în față fraza cu: "Trebuie să citești toată biblia ca să înțelegi" sau altele asemănătoare. Păstrează aceste cuvinte pentru cei care cred că adevărata credință constă în învățarea cât mai multor citate din biblie sau în numărul de prezențe lunare la biserică. Știu că probabil îmi veți da citate din biblie ca răspuns la părerile mele, pentru că biblia are răspuns la toate întrebările, nu?

Să revenim la întrebarea primară... Dumnezeu generează invidia în oameni?

Răspuns: NU! Părerea mea. Simplu, atunci de ce am mai pus întrebarea?

Nu Dumnezeu generează invidia în oameni, ci oamenii generează invidia în ei înșiși. 

Dumnezeu l-a creat pe șarpele care a amăgit-o pe Eva să mănânce din măr. Pentru Dumnezeu a fost un joc de la început. El ne-a creat ca să se joace cu noi. La început Adam şi Eva erau două „legume” care umbau prin Grădina Edenului. Nu ştiau ce e bine, ce e rău, se plimbau toata ziua şi mâncau fructe, povesteau, beau apă, etc. Adam putea să o omoare pe Eva şi să nu simtă nimic. Atunci Dumnezeu şi-a dat seama că ceva lipseşte şi a deschis Cutia Pandorei, a trimis şarpele să-şi facă treaba. Practic şarpele era Dumnezeu şi Dumnezeu era şarpele. Deci Dumnezeu a amăgit-o pe Eva să mănânce din măr şi să-l convingă şi pe Adam. Şi apoi tot El făcea pe neştiutorul. Pentru Dumnezeu care e atoateştiutor toate acestea erau nişte puncte dintr-un plan, pentru că el ştia că aşa avea să se întâmple, nu?

Totuși mi se pare ciudat de ce Cain l-a urât pe Abel, de exemplu. De ce nu putea și Cain să trăiască cu faptul că Dumnezeu pare să îl iubească mai mult pe Abel pentru că a acceptat jertfa acestuia şi pe a lui nu? Dar Dumnezeu parcă a sădit această ură în Cain. De ce nu putea Dumnezeu să accepte și jertfa lui Cain? Da, știu, pentru că Abel avea sufletul curat, iar Cain nu. Și pentru că Adam și Eva au mâncat din pomul binelui și al răului și acest lucru le-a adus sentimente, temeri, diferite stări de spirit, etc. Practic nu mai erau nişte legume. Cain a ales răul în loc să aleagă binele, în loc să încerce să persevereze, să se facă plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu ştia, din clipa în care a creat şarpele, că toate acestea aveau să se întâmple. De aceea zic că a fost un joc cu păpuşi pentru Dumnezeu încă de la început. De aceea consider că Abel a murit din vina lui Dumnezeu. Pentru că nu numai că Dumnezeu a lăsat asta să se întample, dar a şi stabilit-o în aşa fel încât să se întample. Asta dacă e să ne luăm după faptul că Dumnezeu e atoateştiutor. Atunci e un zeu bolnav, părerea mea. Patetic. Crud. Să se joace în aşa fel cu vieţile oamenilor...

Ei bine, eu nu cred că Dumnezeu e atoateştiutor cum susţine religia. Pentru că tot religia susţine că Dumnezeu reprezintă binele. Păi dacă Dumnezeu e binele, atunci el nu poate fi un zeu bolnav şi patetic, nu? El este binele absolut. Atunci asta înseamnă că Eva şi-a făcut-o cu mâna ei, că Dumnezeu nu ştia că şarpele o va amăgi. Cain l-a omorât din proprie iniţiativă pe Abel. Deci nu suntem nişte legume! Ce bine!

Am fost într-o biserică a unei anumite culte şi acolo pastroul care ţinea discursul în acea zi a susţinut că noi suntem nimic fără Dumnezeu, că noi ne ridicăm din pat în fiecare dimineaţă doar pentru că Dumnezeu ne dă voie. Deci suntem legume?

Păi stai puţin, ori suntem ori nu suntem legume. Că eu nu mai înţeleg nimic. Adică eu scriu toate acestea doar pentru că Dumnezeu mi-a permis să mă ridic din pat în această dimineaţă. Ştiu că păcătuiesc scriind astea, dar Dumnezeu îmi permite să continui, îmi permite să spun ce cred, pentru că el ştie că nu voi putea schimba nimic. Pentru că oamenii sunt deja prea naivi după aproape 2000 de ani de la moartea şi învierea lui Isus. Sunt prea naivi după aproape 2000 de ani de exploatare şi sclavagism.

Eu totuşi nu cred că Dumnezeu sau Diavolul, sau doar Diavolul singur, ne influenţează în luarea vreunei decizii. Există liberul arbitru şi noi avem în faţă binele şi răul. Şi noi alegem. Deci Dumnezeu practic vrea ca noi, oamenii, să ne dăm seama singuri ce e rău și să alegem singuri ce e bine. Lumea ideală ar fi atunci când toată lumea ar face bine, nu?

Dacă Dumnezeu e atoateştiutor atunci de ce nu a creat o lume în care toţi oamenii să facă bine? Simplu. Pentru că ar fi fost o lume foaaaaaaarte plictisitoare. O lume fără războaie, fără crime, fără psihopaţi, fără violuri, fără copii mutilaţi de părinţi inconştienţi, etc.? Pfff… plictisitor.

Eu cred că e rău să spui că Dumnezeu te iubește mai mult pe tine pentru că tu mergi mai des la biserică. De ce ești disprețuitor față de aproapele tău? De ce te crezi mai bun? Nu e corect nici față de tine și nici față de semenii tăi. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, așa spune porunca. Ei bine aproapele tău e și vecinul care bea și înjură. Nu mai încerca să aduci mai mulți adepți bisericii/cultei din care faci parte. Omul acela nu răspunde la așa ceva. Fiecare crede într-un anumit fel în Dumnezeu. De ce continuaţi să încercaţi să impuneţi o anumită credinţă asupra oamenilor? De ce nu se poate promova libera credinţă? De ce trebuie să existe atâtea culte? De ce fiecare spune că doar ca ei e bine? Cum ştim care e culta potrivită, care sunt cei buni şi care sunt cei mai puţin buni?

O amică îmi spunea: “Cum îţi permiţi să mănânci carne vinerea? Vinerea e zi de post!” şi privea la mine cu dezgust. Dar ea înjura din 2 în 2 minute. Ea crede că dacă ţine post vinerea probabil Dumnezeu va trece cu vederea injuriile şi alte păcate. Dar nu e aşa de simplu. La fel şi cei care merg la biserică mai des, citesc zilnic din biblie, se roagă mai des. Acestea nu compenzează pentru păcatele pe care le fac, pentru gândurile pe care le au. Pentru că sunt mulţi care aderă unor culte doar pentru beneficiile materiale aduse de către acea comunitate. Mulţi care habar nu au cu ce se mănâncă credinţa în Dumnezeu, ei caută doar să fie supuşi şi să fie înscrişi la culta cutărică şi astfel ajutaţi, la nevoie, de oamenii care sunt adepţii aceleiaşi culte.

Toate aceste rugăciuni, prezenţe la biserică, participări la grupuri, etc. sunt, pentru unii, doar de faţadă. Dacă ceea ce spun sau ce am spus te deranjează, atunci eşti unul dintre ei. Dacă îmi spui că nu e adevărat pentru anumite persoane dintr-o culta, atunci eşti unul dintre ei. Poţi foarte bine să admiţi că sunt multe persoane care aderă la o cultă pentru anumite beneficii oferite de respectiva comunitate. Ei nici nu ştiu de ce cred în Dumnezeu cu atâta tărie. Stând pe bancă în parc şi auzind cum bate vântul printre frunzele unui copac ei au impresia că aud cum le vorbeşte Dumnezeu. Mai sunt care au vise cu Isus. Da, desigur, şi eu pot avea vise cu Hitler dacă voi lua  orice documentare istorică despre el şi dacă îi voi diseca viaţa. Dar să nu recurg la un caz aşa de drastic. Dacă îmi aleg un om, un actor să zicem, care îmi place foarte mult, în fiecare zi îmi doresc să mă întâlnesc cu el, în fiecare zi mă întreb oare ce i-aş zice când l-aş întâlni pe idolul meu... inevitabil voi ajunge să visez că mă întâlnesc cu acel om şi că el îmi spune anumite lucruri în vis. Dar asta nu înseamnă că m-am întâlnit şi în realitate cu el.

Şi acum ceva care s-ar putea să vă supere pe mulţi dintre voi.

Consider că li se spune pastori pentru că au o turmă de oi care se supune cuvintelor lor, care sunt ca niște sclavi, merg la "muls" câteva zile pe săptămână, când merg acolo "rumegă" ce li se spune să rumege, ajung acasă să mai rumege un pic şi poveştile şi activităţile lor se învârt în jurul bisericii, bibliei, lui Dumnezeu.

Tu iei un copil de mic şi-l înveţi în cutare biserică, merge la grădiniţă în biserică, îi spui că doar acea cale e bună, că aşa e voia Domnului şi apoi spui lumii că tu îţi laşi copilul să aleagă după ce împlineşte vârsta de 18 ani. Ce să aleagă? Dacă îl învăţai de mic să mănânce rahat (scuzaţi-mi “franceza”) atunci când era mare nu putea să înţeleagă de ce toţi ceilalţi nu fac asta. El la 18 ani nu mai alege, el a ales pentru că aşa a fost învăţat de mic. El nu mai discerne altceva ci doar ceea ce ştie, ceea ce i-a fost “implantat” de mic.

Eu nu vă judec pentru felul cum credeţi, ci pentru felul cum VĂ credeţi. Vă credeţi mai buni, vă credeţi superiori, vă credeţi privilegiaţi, vă credeţi mai curaţi, etc.

Eu vă zic: faceţi ceea ce vă face fericiţi pentru că voi simţiţi astfel, nu pentru că aţi fost îndoctrinaţi de mici sau pentru că doriţi să aderaţi la o cultă pentru anumite beneficii.

Nu ştiu de ce-mi mai bat capul. Oricum tot ce spun eu aici nu va schimba nimic. Cei ce cred într-un anume fel şi pe care i-am jignit în orgoliu, aceia vor încerca să “îmi pună beţe în roate” prin orice fel posibil. N-am nimic personal cu voi, pentru că majoritatea credeţi cum vă dictează alţii.

Pace.